Expoziție


SALA I

Prima sală prezintă prima perioadă a vieţii lui Márton Áron: locuind într-un sat situat la hotarul de est al Monarhiei Austro-Ungare, tânărul flăcău nu a trebuit să cutreiere prea departe pentru a beneficia de educaţie de nivel înalt, chiar şi în comparaţie cu standardele europene.

În noua împrejurare istorică cauzată de războiul neaşteptat şi schimbare de imperiu putem urmări cum se formează personalitatea tânărului preot şi ce fel de situaţii de viaţă îl pregătesc pentru sarcina de episcop cărora trebuie să facă faţă deja la vârsta de patruzeci şi trei de ani.

Scaunul de episcop este încă departe când simte deja constrângerea de a-şi „educa întregul popor”, astfel îşi asumă majoritatea sarcinilor în redactarea revistei pedagogice Şcoala Transilvăneană înfiinţată în comun cu Dr. György Lajos. Bucuria de a fi numit episcop al secuilor este în curând umbrită de istorie: deja în orele hirotonirii ca episcop noul dezastru deja „se ridică deasupra Europei”.

Războiul răscoleşte din nou vieţi şi hotare: strâns în minoritate, episcopul trebuie să ţină împreună enoriaşii săi separaţi în două ţări. Poate fi consolată o familie de la care autorităţile de război au confiscat toate alimentele?  Poate fi susţinută în mod curajos cauza evreilor atunci când acest lucru nu numai că nu este „la modă”, ci pur şi simplu pune în pericol viaţa omului? …

După terminarea războiului omul care se angajează să „protejeze adevărul” şi să „servească iubirea” poate fi numai plin de nădejde. Chiar şi atunci când noile ideologii îi orbesc pe mulţi cu vechile mijloace, chiar şi când majoritatea cedează şi acceptă că alţii decid în locul lor.

SALA II

După război se nasc slogane frumoase, noi, în spatele cărora – lucru văzut în mod exclusiv de cei dotaţi cu clarviziune – stă la pândă o nouă dictatură. Fiecare cuvânt al discursurilor despre pace, democraţie, drepturi umane şi colective rostite de către Márton Áron sunt valabile şi credibile şi azi.

Mulţi politicieni au vorbit însă un pic diferit despre pace, democraţie, drepturi umane şi colective în acest timp, dar cuvintele lor au fost mai târziu invalidate de faptele lor, iar ceea ce era poate credibil cândva, acum este exemplul clasic pentru situaţia când sensul unui cuvânt este contrazis.

Ce poate face un conducător spiritual constrâns în umbră, apoi pus între două focuri, declarat duşmanul poporului, în împrejurările privării totale de drepturi, ale persecuţiei religioase, ale interzicerii ordinelor călugăreşti, ale ocupării şcolilor, ale secularizării? Conform puterii, el face prea mult: cu simpla lui prezenţă, distruge rezultatele clădite de-a lungul multor luni de către aparatele politice. Din această cauză ajunge în închisoare.

Personalitatea şi credinţa sa, în numele cărora a acţionat, pătrunde şi prin pereţii închisorii şi generează o mişcare de rezistenţă în rândul preoţilor catolici, pentru care există puţine exemple chiar şi în Europa Centrală şi de Est.

Popularitatea episcopului scăpat din închisoare este nezdrobită, din nou ajunge doar să-şi facă apariţia ca toate ideologiile ateiste să aibă eşec … Înapoi în închisoare? Sau „doar arest la domiciliu”? 1957, 1958, 1959, …1967. Zece ani petrecuţi în locuinţa de episcop, în grădină, în catedrală. Atenţia ungurimii din Transilvania se concentrează asupra acestei suprafeţe de câţiva zeci de metri pătraţi, mărginită de catedrală – gardul fortificat – palatul episcopal.

 

De la sfârşitul anilor şaizeci enoriaşii episcopiei revăd un om bătrân, bolnav, dar iubirea şi respectul dau problemele uitării. Fotografiile făcute de către Sztokja Ferenc sen. în anii 60 şi 70, şi amintirile de confirmaţie păstrate drept comoară în albumele familiale de fotografii arată cât de mult iubit era episcopul Áron de către enoriaşii săi.

 

SALA III – PIVNIŢA

Acuzaţii false, condamnarea într-un singur proces a persoanelor cu păreri politice contrare. Un conte, un politician social-democrat, un bancher, un episcop, un comunist „indisciplinat” pe banca condamnaţilor, având un „păcat” comun, acela că toţi văd adevărata natură a regimului criminal. În timpul „audierii” unul dintre cei arestaţi îşi pierde vederea, celălalt (Demeter Béla) moare din cauza tratamentului inuman. Apoi urmează ani lungi de închisoare, muncă forţată şi privare de drepturi. Să trăieşti ştiind că timp de zece-douăzeci de ani va trebui să suporţi frigul, foametea, umilinţa, tortura, lipsa de aer, înghesuiala, celula individuală, căldura, şi cine mai ştie ce … Iar concluzia lui Márton Áron este următoarea: închisoarea politică este „şcoala dragostei lui Dumnezeu”.